A fi indragostit part 1 - de reflectat

Am citit recent o carte ( „ Eseuri de indragostit” - Alain de Botton) care a deschis pentru mine multe teme de reflectare in zona relatiei de cuplu, teme pe care o sa incerc sa le impartasesc cu voi prin cateva postari. Cartea este o poveste imbinata cu multe elemente de psihologie si filozofie.

1. Nu cred ca am analizat pana acum ideea de "nevoie de dragoste preexistenta". Va provoc la a reflecta asupra acestui aspect: ne indragostim pentru ca am intalnit persoana potrivita sau ne indragostim pentru ca avem o nevoie de afectiune primara care isi cauta rezolvarea? Emotional, putem sa ne protejam mai mult, daca reusim sa ne cunoastem "in adancime".

„Prin fatalismul romantic evitam ideea de neimaginat ca nevoia de dragoste preexista intotdeauna iubirii noastre pentru cineva anume. Alegerea partenerului opereaza in mod necesar in limitele a ceea ce se intampla sa intalnim si, in conditiile unor limite diferite, ale unor zboruri diferite, ar fi putut sa nu fie deloc Chloe cea pe care s- o iubesc – lucru pe care nici nu-l puteam gandi acum, cand ea era cea pe care o iubeam. Greseala mea fusese sa confund destinul de a iubi cu destinul de a iubi pe cineva anume. Fusese greseala de a crede ca nu dragostea, ci Chloe, era inevitabila.”

2. O alta tema de reflectare: ce am regasit in persoana iubita care ne-a atras si ne-a facut sa ne indragostim, sa iubim? V-ati gandit ca poate proiectam in partenerul nostru un tablou ideal, fara imperfectiuni? si atunci cand ajungem sa le vedem le acceptam cu greu, asa cum ne acceptam cu greu si propriile imperfectiuni? Din nou, pentru sanatatea noastra emotionala este foarte important sa ne iubim pe noi cu tot ceea ce suntem, bune si rele, ca sa putem oferi iubire partenerului intr-o maniera reala, constructiva si echilibrata.

„Orice act de a te indragosti implica (adaptand o vorba a lui Oscar Wilde) triumful sperantei asupra autocunoasterii. Ne indragostim sperand ca nu vom gasi in celalalt ceea ce stim ca se afla in noi – toata lasitatea, slabiciunea, lenea, necinstea, compromisul si pura prostie. Il Inconjuram pe cel ales cu un cordon de iubire si hotaram ca tot ceea ce se afla in interior va fi cumva scutit de defectele noastre si, ca atare, demn de iubire. Plasam in celalalt o perfectiune care pe noi ne eludeaza si prin unirea cu cel iubit speram ca intr-un fel sa pastram( impotriva evidentei autocunoasterii) o credinta precara in specia umana.

De ce faptul ca am realizat toate acestea nu m-a impiedicat sa ma indragostesc? Pentru ca lipsa de logica si naivitatea dorintei mele nu depaseau nevoia mea de a crede. Cunoastem vidul pe care il putea umple iluzia romantica, cunoastem euforia de a descoperi ca cineva, oricine, este minunat. Cu mult inainte de a da ochii cu Chloe, trebuie sa fi avut nevoie sa gasesc in altcineva perfectiunea pe care n-o sesizasem niciodata in mine insumi.”

Va urma.

Am anexat o poza din unul dintre filmele de desene animate preferate: "Up"