A fi indragostit part 2

Asa cum am promis intr-o postare anterioara, revin cu teme de reflectare asupra relatiei de cuplu. Pornesc de la citate din aceeasi carte „ Eseuri de indragostit” - Alain de Botton:

„Ma condamnase dragostea la a nu mai fi eu insumi? Poate nu pentru totdeauna, dar, daca era s-o iau in serios, macar in aceasta faza a seductiei, pentru ca postura de seducator era cea care ma facea sa ma intreb: Ce i-ar face placere? Si nu: Ce mi-ar face mie placere? Ma intrebam: Cum i se pare cravata mea? in loc sa ma intreb: Cum mi se pare mie? Dragostea ma facea sa ma privesc prin ceea ce-mi imaginam ca ar fi ochii iubitei. Nu: Cine sunt eu?, ci: „Cine sunt eu pentru ea? Iar in aceasta miscare reflexiva a acestei intrebari, sinele meu nu avea cum sa nu fie afectat de o oarecare rea-credinta si lipsa de autenticitate.”

-dupa ce ati citit acest citat, unde zboara gandurile voastre? Incercati sa le canalizati spre zona de "a fi EU in relatia de cuplu". Cei mai multi dintre noi, odata intrati intr-o relatie, mai ales in perioada de inceput, aluneca in capcana de a nu mai fi ei insisi si incep, fara sa-si dea seama, sa joace un rol; astfel reusim sa dezvoltam un dezechilbru intern, o incongruenta. Reflectati la faptul ca atata timp cat noi ne vedem intr-o lumina pozitiva si ne iubim asa cum suntem, imaginea noastra de sine va ramane bine consolidata si putem fi reali intr-o interactiune de cuplu.

2. „De obicei, in toate relatiile exista un moment marxist( momentul in care devine clar ca dragostea e impartasita) si felul in care este depasit depinde de echilibrul dintre iubirea de sine si ura de sine. Daca ura de sine preleveaza, atunci cel care a primit dragostea va declara ca persoana iubita( dintr-un pretext sau altul) nu este destul de buna pentru el( nu este destul de buna din cauza asocierii ei cu cineva nu destul de bun). Dar daca dragostea de sine are castig de cauza, ambii parteneri pot accepta faptul ca a-si vedea iubirea impartasita nu e un semn ca cel iubit nu este corespunzator, ci ca ei insasi s-au dovedit a fi demni sa fie iubiti.”

puteti sa analizati, sa reflectati, sa va ganditi in care tablou va incadrati dintre cele 2 pe care urmeaza sa le prezint : 1.simt ca sunt iubit/a, ma simt implinit/a, sunt fericit/a, merit acest lucru, nu sunt perfect/a, dar nici partenerul/partenera mea nu este, a fi intr-un cuplu nu este usor, relatia de cuplu nu este un bibelou pus pe noptiera, este mai degraba o gradina la care trebuie sa muncesti zi de zi ca sa arate bine si sa-ti aduca bucurii. SAU 2. ma simt rar iubit/a, mai degraba simt diferenta intre ceea ce ofer eu ca iubire si ce primesc inapoi de la partener/partenera, cred ca problema este la mine, nu fac ce trebuie, poate ar trebui sa mai schimb, poate nu merit ceea ce mi se ofera in aceasta relatie.
in continuare as vrea sa va rog sa incercati print-un exercitiu imaginativ sa evadati in tabloul pe care nu l-ati ales; nu este acolo, ce simtiti ca este mai greu de accesat, ce va lipseste, ce este greu de dus, ce este placut, linistitor... lucrati cu dumneavostra emotional, unde va duce emotia?

3. Cum ar fi daca am fi nevoiti sa nu mai fim NOI intr-o buna zi, daca partenerul nostru si-ar dori sa fim altfel, acest altfel implicand o proiectie, o imagine ideala? Intotdeauna cand vrem schimbari majore de la partenerul de cuplu, ar trebui sa ne indreptam spre noi, sa ne imaginam cum ar fi daca cineva ar pune aceeasi presiune pe noi? Si cum ar fi sa constientizam imperfectiunile nostre, impefectiunile partenerului, care poate au fost mereu acolo si sa incercam sa le integram in viata noastra atunci cand nu reusim sa facem schimbari?

„Dragostea romantica nu poate fi virginala, ea vorbeste limba unui trup anume, e preocupata de unicitate, nu de generalitate. Este vorba despre faptul ca ma indragostesc de vecinul sau vecina A pentru ca el sau ea are un zambet, sau pistrui, sau ras, sau pareri, sau glezne pe care vecinul sau vecina B nu le are. Iisus a evitat aceasta problema spinoasa refuzand sa atribuie criterii iubirii, scapand astfel de mare parte din cruzimea iubirii. Pentru ca din cauza criteriilor dragostea devine dureroasa, pentru ca atunci cand incercam sa-l transformam pe vecinul A in vecinul B, sau pe vecinul B in B-ul idealizat pe care ni-l imaginaseram inainte de casatorie, atunci incep sa zboare pantofii si se dau divorturi. In aceasta prapastie dintre idealul imaginat si realitatea revelata de trecerea timpului se nasc nerabdarea, perfectionismul si in final intoleranta.”

4. Este oare umorul un indicator al iubirii? Se spune de multe ori ca umorul sanatos ne vindeca sufletul si ne opreste lacrimile. In relatia voastra cat de important este acest aspect? Ati observat ca poate fi un catalizator pentru unele situatii mai tensionate in cuplu?

„Umorul inseamna ca nu mai era nevoie de o confruntare directa, puteam luneca usor peste ceea ce ne irita, exprimand o critica fara a fi nevoie sa o spunem („Prin gluma asta te informez ca urasc cutare lucru fara sa fie nevoie sa ti-o spun – iar prin rasul tau accepti critica”).

Cand doi oameni nu mai reusesc sa transforme diferentele dintre ei in glume, e un semn ca au incetat sa se iubeasca( sau cel putin au incetat sa doreasca sa faca efortul care constituie 90% din iubire). Umorul captuseste zidurile iritarii dintre idealuri si realitate; in spatele fiecarei glume era un avertisment despre o diferenta , chiar despre o dezamagire, dar era o diferenta dezamorsata – si ca atare se putea trece peste ea fara sa fie nevoie de un pogrom.”

5. Incercati un exercitiu de imaginatie: daca partenerul ar fi o oglinda, un obiect in care va priviti; ce vedeti? Cum va vedeti? Ce simtiti?

„Doar nu era intotdeauna sa fiu oglinda pentru Chloe. Spre deosebire de obiectul real, oglinda metaforica nu poate fi niciodata pasiva. Este o oglinda activa care trebuie sa gaseasca imaginea celuilalt, e o oglinda care cauta, incearca sa captureze dimensiunile unei forme in miscare, incredibila complexitate a caracterului altcuiva. Este o oglinda de mana, iar mana care o tine nu este una ferma, pentru ca are propriile interese si preocupari – imaginea pe care doresti sa o prinzi e cu adevarat cea reala? Ce vezi la ea? ii spune mintea oglinzii; Ce vrei sa vezi la ea?ii spune inima oglinzii.

Pericolul confirmarii „eului” este ca avem nevoie de altii pentru a legitima existenta si prin urmare suntem la mila lor pentru a ni se atribui o identitate corecta. Daca, asa cum spune Stendhal, fara ceilalti nu avem caracter, atunci „celalalt” cu care impartim patul trebuie sa fie o oglinda priceputa – sau vom sfarsi prin a fi deformati. Ce se intampla daca suntem iubiti de cineva care face erori grosolane de intelegere, care ne refuza o fateta a noastra prin saracia empatiei sale? Sau, indoiala cea mai mare dintre toate: nu cumva ceilalti, prin definitie(pentru ca suprafata oglinzii nu e niciodata perfect neteda) ne distorsioneaza, fie in bine sau in rau?”