Despre copilarie, atasament, relatii emotionale ...

Cred ca multi dintre noi avem/am avut bunici, sau ajungem din cand in cand in vizita la casa bunicilor sau in locurile copilariei noastre. Este locul cel mai prielnic pentru a ne intoarce spre copilarie, spre acea perioada din viata noastra unde a inceput sa capete contur omul matur de astazi. In primele luni de la nastere se pun bazele atasamentului fata de persoana care are grija de noi, atasament ce va constitui baza tuturor relatiilor emotionale viitoare. Pentru multi dintre noi atasamentul primar s-a organizat in jurul parintilor si in jurul bunicilor. Am intalnit in experienta mea de pana acum cazuri de tulburari emotionale si cognitive care isi au originea in tulburarile de atasament din copilarie aparute ca reacție la incapacitatea părinților de a-i satisface copilului nevoile de confort, siguranță și liniște emoțională.

Am sa vorbesc putin si din experienta mea personala; am avut patru bunici care m-au crescut cu toata dragostea din lume, am doi parinti care ma iubesc neconditionat si ar face totul ca sa ma vada fericita, cu toate acestea, poate din lipsa de experienta, poate din prea multa dragoste, aceste persoane semnificative din copilaria mea timpurie, nu au stiut sa-mi arate toata aceasta avalansa de emotii pozitive si de iubire ce a existat inauntrul lor, si am avut perioade cand nu m-am simtit iubita, copil fiind. Cum a influentat acest lucru persoana matura care scrie acum aceste randuri? Am internalizat acest tipar emotional si am ajuns cu greu sa reusesc sa arat afectiune persoanelor dragi din viata mea, partea de comunicare directa a sentimentelor fiind mai greu de accesat, chiar daca sentimentele mele cumva s-au transmis dincolo de cuvinte. Multi dintre noi negam sau poate chiar nu vedem in interiorul nostru atat de adanc incat sa constientizam micile fisuri pe care le avem inca de la varste fragede. Eu am avut un mare atu in specializarea aleasa, psihologia; dezvoltarea mea personala, a mers mana in mana cu studierea acestui domeniu vast si cu procesul de formare in psihoterapie. Cheile sunt intotdeauna in mana noastra. Trebuie doar sa descoperim usile ce trebuie deschise, pentru a ajunge sa facem pasi importanti pe drumul fiecaruia de dezvoltare personala, de autodescoperire, de autenticitate.

Si o sa revin putin la copilarie... Este o perioada spre care ne indreptam mai mereu cu regret, melancolie, tristete pentru ca multe persoane nu mai sunt poate printre noi, pentru ca timpul trece, dar exista si bucurie printre toate aceste sentimente. Oare nu ne apare mereu un zambet pe fata cand ne gandim la nebuniile pe care le faceam cand eram mici? Nu avem oare fiecare dintre noi in interiorul nostru un copil rebel, fericit, fara griji, uneori trist, care isi doreste sa fie vazut si el din cand in cand pentru ca e parte din noi. Ei bine, eu as sfatui pe toata lumea sa-si gaseasca timp sa lase acel copil sa zburde, sa alerge, sa fie si vesel si trist, sa fie el... Nu e niciodata prea tarziu sa-i oferim intelegere, dragoste, iubire.

Consider o adevarata terapie, incarcarea cu emotii pozitive prin intermediul amintirilor frumoase; trecutul fiecarei persoane poate fi o sursa motivationala.